Scurt istoric

Sicul, fost oraş regal şi autonom, are ca vecini localităţi precum Bonţ şi Nicula, care includ în denumirea lor numele unor mari familii maghiare, fapt din care deducem că şi pe teritoriul comunei s-au stabilit maghiarii în aceaşi perioadă, adică sfârşitul mileniului întâi. Dezvoltarea economică a comunei se datora exploatării miniere pentru că, după cum se ştie, în epoca medievală sarea constituia un monopoliu important al curţii regale. Tot acestui fapt se datorau toate privilegiile oraşului, acordate de către rege.

După năvălirea tătarilor din 1241, în vedera reorganizării mineritului în localitate au fost aduşi secui şi saşi. În 1291 pe timpul domniei lui Endre al III.-lea, Sicul este amintit ca oraş minier şi autonom, fiind acest atestat primul document istoric scris, existent referitor la Sic.

– 1366 Lodovic cel Mare, regele Ungariel, face o vizită oficială la Sic, cu ocazia căreia decide asupra hotarelor dintre Sic şi localitatea vecină, Bonţida. Regele defineşte această graniţă călărind personal dealungul acesteia, fapt care a rămas în istoric prin denumirea eternă a locului, fiind numit pînă în prezent ,,Hotarul regelui”.

– În secolul XVII. documentele istorice amintesc ruinele cetăţii de odinioară. Această ar fi fost o fortăreaţă mai slabă şi mică deoarece conturul ei abia se cunoaşte pe dealul numit, Dâmbul Cetăţii. Este mai de crezut, că biserica ar fi fost întărită mai tare şi folosită ca fortăreaţă pentru vremuri grele. Despre săpături arheologice făcute pe Dâmbul Cetăţii nu avem cunoştintă şi tocmai pentru aceasta nu putem oferi despre ea date eventual incorecte.

– După un document emis de către Matias Corvinus, Sicul este întărit în vechiile sale privilegii, precum oraşele Buda, Cluj sau Esztergom din regatul Ungar.

– În secolul al XVI.-lea regele predă minele de sare precum şi locurile localităţii în deţinerea domnitorilor şi a voievozilor Transilvaniei. La urma lor, aceştia au dat pe mai departe în zălog, marilor familii transilvănene, precum Bánffy, Bornemissza şi Kendy.

– În secolul al XVII.-lea Sicul a fost prădat în repetate rânduri de către hoarde organizate, astfel în 1664 şi 1705 locuitorii şi primăria oraşului suferă nişte pagube enorme.

– În 1717 tătarii năvălesc asupra oraşului, localitatea este arsă din temelii, locuitorii ucişi sau duşi în robie. Tot în acest an ucide şi ciuma aşa încât rămân în viaţă abia 100 de oameni. În vederea creşterii numărului de locuitori în localitate sunt aduşi un număr mare de secui şi nobili din Ungaria.

– În 1741 nobilimea din Transilvania se adună în Sic pentru a depune jurământ de încredere Mariei Teresa.
– În 1800 oraşul este distrus în urma unei încendieri dar va fi reconstruit în timp scurt şi devine reşedinţă de judeţ.
– În 1848 locuitorii Sicului participă şi ei la revoluţia maghiară. Organizarea trupelor de revoluţionari este asigurată de către doi preoţi locali, Szőcs Ninus din partea catolicilor şi Bárdi István din partea reformaţilor.

– În 1828 este mutat reşedinţa de judeţ iar în 1876 se inchide tribunalul local.

– În 1884 localitatea îşi pierde statutul de oraş şi devine comună.